Experiența mea cu alăptatul.

Iată că a venit și timpul să scriu despre această experiență. După 2 ani am încheiat și această etapă care, cu sinceritate vă mărturisesc, nu credeam că va dura atât. Când eram însărcinată știam sigur că nu o să pot face asta, nu mă întrebați de ce, pur și simplu simțeam că eu nu o pot face. Primul contact pe care l-am avut cu Agnes, în dimineața imediat următoare după naștere nu mi-a permis să mă mai gândesc la nimic din ceea ce credeam. Totul a venit atât de natural încât șimțeam că așa trebuie să fac. Am fost o norocoasă, am avut lapte, nu am făcut niciun fel de complicație care să mă traumatizeze, Agnes a fost conștiincioasă, totul a mers ca pe roate. Ce concluzii am tras dupa 2 ani?

-e cel mai frumos cadou pe care ni-l puteam face una celeilalte. Alăptatul nu doar că mi-a dat o stare de confort pentru ca datorită sânului, Agnes mi-a dormit toate nopțile (cu excepția celor în care se trezea că avea chef de joacă) și  orice supărare ar fi avut, acolo își găsea liniștea de fiecare dată, ne-a creat o legătură foarte puternică care mă temeam că va fi afectată după întrerupere …asta e o chestie pe care o recunosc prima dată…o prostie, evident.

-alăptatul este o experiență INTIMĂ. Nu mi se pare normal tot tam tamul care se face în jurul acestui subiect.  Sunt femei care o pot face, altele care nu, unele au probleme medicale, altele nu au lapte, etc! Nu cred că e treaba cuiva despre alegerile de genul! zilele acestea m-au atacat poze cu femei care-și alăptează copii, așa numitul „copăcel”, doamnelor ce e cu voi? Bucurați-vă în intimitatea familiei voastre de aceste momente, nu online.

-din motivul de mai sus (e o experiență intimă) nu mi-am alăptat copilul în public. Nu am nimic cu mamele care fac asta, dar nu sunt genul care să scoată țâța pe masa restaurantului, fără nicio jenă.  Am făcut asta pe unde m-am nimerit, dar am găsit un loc retras, fără să fac valuri.

-vârsta de 2 ani mi se pare mai mult decât potrivită pentru înțărcare

-nu am fost de acord cu înțărcarea brutală, adică dintr-o dată să dispar o săptămână din preajma copilului meu

-e important ca atunci când hotărăști că e timpul să faci asta să te consulți cu un medic. Eu ca de obicei am avut noroc cu doamna doctor Marin, i-am urmat sfaturile și într-o săptămână și ceva am scăpat de durerile sânior (m-au ajutat compresele cu apă rece, anti inflamatoarele și DOSTINEX (2 pastiluțe luate câte o jumătate la fiecare 12 h)

-înțărcatul este o perioadă cu încărcătură emoțională, e important să ai sprijinul familiei și să nu cedezi la ochii triști ai micuțului șantajist (Agnes i-a avut cam 2 zile)

-e important ca în peioada asta să petreci cât mai mult timp cu copilul și să-i oferi cât mai multă afecțiune, în cazul meu se vedea clar că de asta are nevoie Agnes. (să echilibreze cumva lipsa sânului)

Am hotărât că e timpul să fac asta pentru că Agnes e destul de mare, pentru că asta îi cam afecta și mesele, dacă eram acasă din când în când mai voia ”puțină” și pentru că e timpul pentru puțină independență.

Cu drag,

L

De ce am renunţat să scriu despre viaţa de mămică şi Agnes

Cred că aţi observat că nu prea am mai scris despre experienţele, deciziile pe care le-am luat eu în ceea ce priveşte aspectele cu care m-am confruntat în viaţa de mămică. Motivul este cam atât de simplu. Mi-am dat seama că fiecare femeie îşi trăieşte noua viaţă, de mămică, diferit. Da, noua viaţă, pentru că apariţia unui copil îţi schimbă total viaţa.

Mi-am dat seama că sfaturile sunt în zadar, fie că privesc educaţia, mâncarea, chestiunile medicale sau efectiv descrierea trăirilor  pe care le simţi de la zi, la zi, mai intens. Adevărul este că mi se pare că suntem bombardaţi cu informaţii mai mult sau mai puţin avizate şi de multe ori, uităm să privim în curtea noastră, să ne bazăm pe instinct, să ne informăm de la persoane de încredere şi să acţionăm raportat la nevoile copilului nostru.

Adevărul este că nimeni nu s-a născut învăţat, dar asta nu înseamnă că nu ne prindem repede de cum stau lucrurile. Aşa suntem programate de către natură, noi mamele.

Adevărul este că tot ce se întâmplă în viaţa de părinte este atât de special încât dacă m-aş apuca să povestesc tuturor ar fi ca şi cum mi-aş pune sufletul pe tavă.

Daca aţi observat, cel mai scorţos om se transformă complet atunci când vorbeşte de copiii săi.

Mă trec explozii de sentimente în ceea ce o priveşte pe Super Agnes încât nu doar că nu cred că aş putea să le descriu, dar cei care nu au copii ar zice că m-am tâmpit. Şi nu e condamnabil, personal, aş fi zis exact la fel înainte să fiu mamă. Iar pentru cei care au copii, tot ce aş descrie, posibil să fie truisme. Pentru că ştiu că nu sunt nici prima, nici ultima care îşi iubeste copilul mai mult ca pe propria persoană. Ştiu sigur că asta simt toate mamele, chiar dacă ai senzaţia că tu iubeşti altfel sau simţi altfel.

Sunt curioasă ce ar fi ieşi dacă sub impulsul fricii şi al emoţiei pe care am simţit-o azi noapte, după cutremur! Mă simţeam neputiincioasă. Tremuram la gândul că dacă urmează un cutremuri mai mare, nu o pot proteja suficient pe Agnes. Nu m-am gândit o secundă la mine. Doamne ce gând groaznic! Dar, reiterez, asta aţi simţit şi voi, nu-i aşa?

 

Bebelusul si sarmaua.

Am auzit ieri la tv ca doi bebelusi zac pe patul de spital pentru ca au primit la 6-7 luni ciorbe de pui si…sarmale.

Nu ma apuc sa comentez acum in ceea ce priveste lipsa de responsabilitate a acelor mame, dar as vrea sa subliniez niste lucruri.

Nu m-am nascut mama, nu aveam de unde sa stiu ce e mai bine pentru fetita mea, dar m-am documentat si am discutat cu medicul pediatru toate neclaritatile avute, de cand am nascut. Am preferat sa fiu considerata putin dusa cu capul punand zeci de intrebari decat sa iau decizii de una singura sau sfatuita de vreo mama amabila pe forumuri.

Am respectat pas cu pas schema clasica de diversificare (nu am fost fana BLW din simplu motiv ca ma ingrozea gandul ca se poate ineca), fara sa incerc sa ard pasii in speranta ca voi depista unele alimente pe care copilul le va adora si asta ma va scapa pe mine de grija.

Am reusit printr-o buna comunicare cu restul familiei sa facem front comun pentru sanatatea fetitei mele. Toata lumea a inteles ce are voie si ce nu are voie sa manance copilul, s-a inteles ca fetita nu poate sa pofteasca la diverse mancaruri de adult din moment ce nu stie ce gust are.

Insist pe aceasta buna comunicare pentru ca alimentatia copilului trebuie sa fie constanta, el nu trebuie sa stie ca acasa papa broccoli si mai stiu eu ce si in alte parti pizza si bomboane.

Cel mai important, cu totii stim ca regimul alimentar cat mai corect este un serviciu pe care il facem copilului, nu un moft al meu.

Primele luni de diversificare sunt cele mai grele si poti cadea in diverse capcane ale comfortului, dar daca rezisti, in timp, totul devine floare la ureche.

Si acum, la 1 an si 3 luni, O masa a lui Agnes dureaza cam o ora. E batalie! Joaca in mancare e primordiala. O las. Baga mainile, arunca, bea ciorba cu castronul, mai da iaurt unui ursulet de plus infometat, mai intinde pe unde apuca, dar intr-un final mananca. Echilibrat, adaptat varstei ei. Chiar daca ar fi mai simplu sa-i dau de toate, ca na, noi asa am crescut, nu? Prefer sa gatesc in 2 oale! Asa cum face si mamaia si toata lumea care stie ca vine si Agnes la masa 🙂

A, si inca ceva, continuam alaptarea . Mananca in picioare, asa s-a ajuns!  Dar nici nu ma gandesc sa nu-i mai dau. Macar pana la 2 ani :)))

Tarie in diversificare va doresc!

L

 

 

10 intamplari ciudate. Si o minune.

Maine e 17! SuperAgnes are 10 luni! Nu-mi vine sa cred ca au trecut atat de repede. 10 luni traite intens, in care am invatat ca timpul e relativ, ca o lingurita de mancare luata chiar poate sa-ti faca ziua buna uneori, si ca sa dormi cateva ore pe noapte poate fi intr-adevar odihnitor. Saptamana trecuta am fost in vizita la maternitate, niste buni prieteni au un bebe. Nu va spun ce emotioant a fost. Am retrait cumva clipele de acum 10 luni.  Inchideam ochii si o vedeam pe A, mica, cat o lingura (asta era vorba mamei mele:) ),cu pleoapele aproape lipite una de cealalta incercand sa faca cunostinta cu noi. Ii simt inca prima atingere. Ii vad mirarea din ochi. Ma vedeam pe mine incercand sa invat cea mai rapida lectie care mi s-a predat vreodata. Aceea de a fi mama.

Ma uit in aceasta clipa la Agnes si vad. Un OM! Da, un om intremat. E vitejia mea, activa, fuge de’a busilea prin casa, vrea sa o plimbam de manuta toata ziua prin casa sau afara, imi scoate hainele din sifonier (!!!! aici trebuie sa avem o discutie), mananca, descopera, danseaza, are melodii preferate, ma striga de zor si simte cand plec de acasa. Il adora pe tati ei. Doamne ce-l mai adora! I se lumineaza privirea cand il vede, au deja ghidusii pe care le fac in complicitate…E.. E minunata.

Ma uit in urma si-mi dau seama ca nu e usor, dar nici asa greu.Sunt fericita pentru deciziile pe care le-am luat inca de la inceput legat de ea. Ma refer aici la faptul ca am luat-o peste tot cu mine inca de foarte mica, e foarte sociabila, nu plange cand vede oameni noi, sunt fericita ca am vorbit si am ras mult cu ea, e un copil vesel, sunt fericita ca nu mi-am crescut copillul dupa net, sunt fericita ca mi-am ascultat instinctele, sunt fericita ca Agnes e inconjurata de cei mai minunati bunici, de prietenii nostri minunati. Si da, un copil simte „dragostea din ochii privitorului”. 10 luni in care am invatat si inca am multe de invatat. 10 luni in care viata a capatat alt gust, 10 luni in care in fiecare dimineata mi-am baut cappuccino cu prietena mea, Agnes. E copilul meu, dar tare as vrea sa reusesc s-o fac sa ma priveasca ca pe cea mai de incredere prietena. Ma uit la ea si o vad pe Adi. O ascult, ii vad zvacul si ma vad pe mine. 😀

Stiti ce mi se pare foarte interesant? Ca nu stiam ca eu, Loredana,  am atata rabdare si ca in astea 10 luni, nu m-am enervat nici macar o data!

As mai scrie, dar nu vreau sa va plictisesc ma duc sa-i mai dau un sarut apasat, chiar daca o trezesc. Apropos, cum se face ca uneori ne chinuim sa ne adormim copiii si imediat ii trezim ca-i pupacim??

Frumusetea unei vieti previzibile.

Buna sa va fie saptamana!

M-am trezit de dimineata cu gandul ca cea mai buna performanta pentru mine este aceea ca am ajuns ca duminica sa nu ma mai tem de ziua de luni. Cand eram angajata mi se intampla frecvent ca duminica de la pranz incolo sa ma apuce o stare de angoasa gandindu-ma la „luni”. Ei bine, Steve Jobs avea dreptate cand spunea sa faci ceea ce iti place si nu vei mai munci nici macar o zi in viata ta.

Acum, stiu dinainte cum imi voi petrecere ziua de luni, dar si restul zielelor, 80%. Imi place asta, chiar daca inainte eram adepta unei vieti zbuciumate. Nimeni nu stia nicioadata daca sunt in Bucuresti, Breaza, Timisoara sau Iasi.:)) Era frumos, dar era potrivit cu perioada respectiva.

Acum ma bucur enorm de o viata previzibila. In fiecare dimineata la ora  7 ma trezesc, pregatesc copilul, imi trag un trening pe mine si iesim la plimbare. De fiecare data vecinii imi zambesc si o trag de obrajori pe Agnes, urandu-ne zi frumoasa. De fiecare data vecinul de la 3 ma intreaba daca nu e putin curent si daca n-ar trebui sa-i pun o caciulita.

In fiecare dimineata acelasi traseu, parcurgem aleea de langa noi, pana la Rompetrol, unde ne oprim sa-mi iau cappuccino. Aceleasi doamne o alinta pe Agnes si-i spun ca i-au pregatit cafeaua ca sa fie in „good mood” :))

Iesim din benzinarie, de fiecare data oamenii ma privesc curios, cum ma lupt cu caruciorul cu o mana si cu cafeaua in alta intrebandu-ma din piviri: „Ce cauti femeie cu caruciorul la benzinarie? Alimentezi?”

Dar noi ne vedem de treaba, ne alegem o banca la umbra, Agnes isi termina lapticul daca-i mai ramane din portia de dimineata, eu imi fac agenda si-i povestesc lui Agnes ce urmeaza sa fac. Ma urmareste cu privirea, iar daca ma aplec incearca sa-mi smulga telefonul sau ochelarii de soare. Ne intoarcem acasa cam pe la 9.45 cand vine doamna care ma mai ajuta cu micuta. Ii pregatesc masa de fructe, masa den pranz, imi place sa stiu ca i-o fac eu 🙂 Dupa ce papa fructele  ma apuc de treaba. Imi rezolv urgentele zilei, imi dau telefoanele, plec la intalniri, asta pana in ora 16,00-17.00 cand o preiau pe Agnes si a ei sunt pana la 20,00-21,00 cand se culca. O mai preia Adi cat timp eu mai gatesc sau pregatesc ceva prin casa. Tarziu in noapte, apuc sa ma bucur de niste ore de relaxare pe care le petrec cu sotul meu, scriu pe blog sau mi le aloc ritualurilor de ingrijire. Pe la 2 ma culc si ma declar multumita.

Din cand in cand apar lucruri neparvazute cum sunt evenimentele la care particip sau zilele de munca prelungite atunci cand este nevoie la job, cine mai stie ce, dar in general stiu ce ma asteapta, iar asta imi da o senzatie confortabila! 🙂

Va pup si va doresc o saptamana minunata!

Lori

Duminica in familie. Jurnal de mamica.

Buna sa va fie duminica,

De curand s-au facut 4 luni de cand a venit Agnes, am sa va spun mai jos cam cum m-a transformat schimbarea aceasta.

In primul rand, sfatuiesc cu tarie toate femeile care inca nu sunt mamice sa nu se teama de aceasta. RECUNOSC, Agnes nu era in planul meu anul trecut. A venit ca a vrut. Vestea ca sunt insarcinata nu am primit-o tocmai bine, eram speriata din toate punctele de vedere, nu stiam ce inseamna, nu stiam cum un „copil nazdravan” va putea creste un copil adevarat. Ei bine, da fetelor, Totul vine de la sine. Nu trebuie sa te invete nimeni, nimic. Cartile, forumurile, etc, sunt in zadar. Din dorinta aproape patologica de a-i fi bine puiului de langa tine, dezvolti o grija SF, faci lucruri pe care daca le privesti idnependent, le pui la indoiala ca a fi facute de tine. E tare frumos. Mi s-a spus inainte sa nasc sa ma bucur de viata atunci pentru ca dupa, lucrurile vor fi altfel, iar eu nu „mai pup timp” pentru mine. Intr-adevar timpul meu, ca sa-i spun asa, ala doar al meu, nu mai e atat de mult, dar stiti ceva? Nici nu-mi lipseste. Printre picaturi, gasesc si timp exclusiv pentru activitatile care imi fac mie placere (mai mult noaptea) prietenii mei dragi ma inteleg si ma invita pe unde merg ei chiar cu riscul de a pleca dupa 15 minute, dar in general timpul meu e si al ei, si a lui Adi. Ceea ce e minunat. N-am simtit o clipa in perioada aceasta ca vreau sa ma retrag intr-o camera si sa nu mai stiu de nimic sau ca nu mai am chef de nimic, ba mai mult, am simtit ca am chef de „de toate”. Agnes imi da o putere incredibila de a face lucruri, cum ii povesteam cuiva zilele trecute, daca pana acum aveam energie, acum simt ca pot muta muntii din loc. Vreau sa continui sa ma dezvolt pe toate planurile, pentru ca ea, dar si tatal ei sa fie mandrii de mine. Abia astept sa mai creasca putin sa putem face/invata lucruri impreuna. Intotdeauna am crezut in conceputul de FAMILIE, Am suferit enorm cand mi-am pierdut fratele si mama, am avut noroc ca l-am avut tot timpul pe tata langa mine.. De peste 7 ani de cand am pierdut-o pe mama, visez fara sa ma fi gandit ca acest lucru ar fi posibil asa rapid, la o legatura de acel gen. Imi aminteam tot timpul diminetile de weekend in care stateam la taclale cu mama, ore in sir, pe trepte, povestind cate-n luna si in stele. Sunt emotionata cand scriu aceste randuri pentru ca da, am simtit ca se naste din nou o asemenea legatura care mi-a lipist teribil de mult. Doar ca de aceasta data, rolurile s-au inversat. Sper sa fiu capabila sa fiu o mama cel putin la fel de buna ca mama mea, sa fiu capabila sa cresc un copil bun si educat care cand va scoate in capsorul in lume s-o faca cu ” o indrazneala demna”. Sa simta si ea ce simt eu cand o privesc in ochi. Ca poate muta muntii din loc.

Te iubesc scumpa mea fetita si pe tine tati.

Astazi, ca tot e duminica, va propun sa meditati putin la tot ceea ce va leaga de ideea de familie. Si poate sa va duceti sa va imbratisati mama, tatal, fratele.sora, asa fara motiv.

Va foarte imbratisez si eu pe voi,

Lori