Viața băgată la clor.

Seri de vară timpurie,  miros de salcâm plimbat de adieri ușoare de vânt,  rufele mamei albe înălțate pe sârmele care luceau în lumina soarelui, mama cu rochia ei până la genunchi, fără mâneci, scoțând apă din fântâna din curte, cu mâinile  roșii ca niște pernițe, de la detergenții folosiți în exces.

Spălatul rufelor pentru mama era ca un ritual. Totul trebuia să fie imaculat. Îmi amintesc ca pe la 7-8 ani aveam un llighenuş roz, al meu, în care spălam batiste și șosete albe. Mama le lua la mâna după. Era musai  să nu aibă vreo pată.  Mama mereu îmi spunea : „Poți să fii cucoană pe stradă dacă rufele pe sârmă nu sunt ca spuma laptelui, e de prisos. ”

De fiecare dată când spăl rufe înjur reclamele la Vanish.  Vanish mi se pare o mare minciună :))

Azi, ca o gospodină nebună mi-am selectat albiturile si le-am băgat la clor. Albul imaculat de după mi-a dat o stare de bine :))

Acum vă las, mai am de aspirat, gătit, culcat pui mic și apoi, pregătiri! Diseară avem o nuntă și habar nu am ce îmbrac.

Vă pup!

  • L

d

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *