În viața fiecărui om există momente când și-ar dori să se așterne liniștea. Când și cel mai agitat om vrea să tragă cortină și să se „caute” de pace. Cred cu tărie că în viață totul se întâmplă cu un motiv.

Într-un context destul de agitat al vieții mele, drumurile m-au dus către Mănăstirea Turnu din Prahova. Un loc de o frumusețe aparte, parcă desprins dintr-o poveste. De Mănăstirea Turnu și oamenii magici de acolo am tot auzit de-a lungul timpului, ba mai mult, am încercat să sprijin prin promovare proiectele sociale inițiate de domniile sale. Am auzit, de asemenea, atât de multe lucruri de bine despre părintele stareț Valentin Ieromonahul, încât mi-am dorit mult să am o discuție despre ce-mi dicta mintea, dar și sufletul să-l întreb.

Interviul a fost răvășitor. Prin sinceritate, dar și prin armonia incredibilă cu care reușește să își urmeze calea și, de ce nu, obiectivele fixate în cadrul mănăstirii, armonia între tradiționalismul statutului, dar și raportarea la prezentul concret.

Vă mulțumesc frumos că ne-ați primit aici! E un loc încărcat de emoții, bucurie și liniște. În fiecare colțișor se simte și se vede sufletul cu care este îngrijit acest lăcaș. Dacă acești pereți, care ne înconjoară, ar putea vorbi, ce poveste credeți că ne-ar spune pentru prima dată?

Nu știu dacă pereții ar vorbi și ce ne-ar spune, cred că ce aș dori eu să ascult ar fi ceva despre Vlad Țepeș. Există o legendă aici care spune că tatăl și fratele mai mare ai lui Vlad Țepeș au fost uciși chiar pe locul actualei biserici, iar el s-a răzbunat și l-a omorât pe ucigașul tatălui și al fratelui, nefiind o faptă creștinească. Cronica menționează într-adevăr că Vladislav al II-lea a fost ucis aici, în Târgșor. Ca o precizare, am aflat mai nou că în Piața Centrală s-ar fi întâmplat, de fapt, dar mie îmi place legenda, așa că o îmbrățișez în povestire. Aceasta spune că Vlad Țepeș a fost convins că acea ură care domnea între două familii înrudite ar putea fi încheiată doar înălțând un lăcaș de rugăciune pe locul atâtor amărăciuni, dureri și necazuri.

Care ar fi morala? Că, până la urmă, cum spuneați, o faptă care este profund necreștinească s-ar fi putut răscumpăra prin clădirea unui lăcaș de cult? A încercat oare să capete astfel iertare?

Sunt convins că nu s-a gândit la iertare. Sunt convins că durerea, pierderea atât a tatălui, a fratelui, cât și a vărului, cel care i-a ucis, l-a îndemnat să facă acest lucru. Iubirea. Eu cred că iubirea e „vinovată”. Poporul nostru e un popor în care mulți spun „am iertat”, dar, de fapt, eu cred că nu iertarea e principalul. Iertarea face parte din iubire. Și, atunci, pentru că iubesc pe cineva și mă doare ce i s-a întâmplat, mă gândesc la el. Și fac ceva pentru sufletul lui.

Îmi amintesc, copil fiind, că ieșeam din sat, iar, la vremea respectivă, mergeam destul de mult pe jos și era imposibil să nu găsim pe drum, atunci când ne era sete, o fântână, parcă erau gândite să-ți apară în cale exact când gâtul ți se usca mai tare. Și acolo scria: „În amintirea lui Ion, tatăl meu” sau „fratele meu”. Nu era făcută o fântână sau nu era pus un copac pe drum pentru un călător ostenit dacă nu era legat de pomenirea cuiva. Și cred că același lucru a făcut și Vlad Țepeș.

Când și cum ați știut că trebuie să fiți în slujba lui Dumnezeu?

Copil fiind la țară, într-un sat din Munții Vrancei, asociez copilăria mea cu chipul mamei, care parcă era mereu în căutare de ceva, nu înțelegeam atunci ce anume, și chipul Surorii Maria, o vecină de-ale noastre în vârstă. La vremea respectivă, era încă satul românesc stratificat. Oamenii avuți, care erau și înțelepți, aveau un alt statut și, cumva, erau stratificați și după avere, și după înțelepciune, și după bunul nume, cum se spunea la noi. Și atunci, oamenii aceștia, de multe ori, erau solicitați de către cei mai tineri, chiar dacă nu le erau rude apropiate, să le dea sfaturi, să îi ajute în hățurile vieții prin care treceau. Atunci, se duceau la preot, dar primul lucru pe care îl făceau era să întrebe un bătrân. 

Sora Maria, care era o femeie destul de în vârstă, foarte credincioasă și dintr-o familie foarte bine situată la noi în sat, era o prezență constantă la noi în casă, am auzit de la ea multe povești cu tâlc. Mi-au rămas în minte multe dintre învățăturile dumneaei. Făcea foarte mult referire la milostenie, pe care o considera obligată tot de iubire. Și avea atâta iubire și atâta iertare!

Știu că o mai învăța pe mama cum să se comporte cu câteva persoane care îi făceau rău. Știu că o învăța de fiecare dată să ierte. Și îmi aduc aminte foarte clar cum o învăța să se ducă seara, pe înserat, ca să nu supere pe nimeni, să-i caute pe oamenii mai sărăcuți din sat și să le ducă daruri. 

Și știu că odată i-a spus să se ducă la un coleg de-ai mei și mama a rămas surprinsă și a spus că oamenii ăia nu sunt săraci. Iar Sora Maria i-a spus: „Du-te că știu eu de ce te trimit, chiar au nevoie!” I-a specificat mamei, țin minte acest lucru, să se ducă pe înserat, cu mare grijă să nu o vadă nimeni. Nu atât cât să se ascundă ea, că e o virtute creștinească să mă ascund de ceea ce fac, ci mai mult să îi protejeze pe cei care primeau. Chiar a spus: „Să te ferești să spui și altora unde te duci”. Da, m-a marcat asta și m-a apropiat de biserică. 

Ați avut pe cineva în familie care era în slujba lui Dumnezeu?

Mai puțin. Bunicul meu pe care l-am prins era un om religios, într-adevăr, venise și din război. Toți cei care au făcut războiul aveau cu o altă viziune, semn că greul te apropie de cele sfinte. 

Făcuse și un an la gimnaziu și avea destul de multă cultură pentru noi. De altfel, el a fost cel care mi-a trezit dorința de a citi foarte mult. El a fost cel care a învățat-o pe mama să mă împingă spre lectură. Ajunsesem într-un sat de munte, îmi vine să și râd, dar prin anii ’70, când eram clasa a 5-a, trăiam totuși într-un sat în care nu circula trenul. 

Apăruse o nouă idee în învățământul românesc atunci și știu că diriginta pe care o aveam era în primul ei an de învățământ și a venit cu un fel de sondaj, dacă vreți. Întreba pe fiecare în parte ce vrea să se facă atunci când va termina școala. Și eu eram al 24-lea. Așa s-a întâmplat din clasa I până am terminat liceul, tot al 24-lea am fost, indiferent că am schimbat de câteva ori clasa. Și dacă toți ceilalți s-au referit la meseriile pe care le aveau în jur, eu, care veneam dintr-un sat în care nu circula trenul, am șocat-o când i-am spus că vreau să mă fac marinar. 

Și, într-un fel, cititul m-a apropiat de lumină. Și când spun lumină, nu vorbesc metaforic, deoarece în anii ’80, când lucrurile s-au stricat rău în România, eu am descoperit o bibliotecă într-o mănăstire. Inițial, am ajuns la Selstria și am avut parte de niște cărți.

Îmi amintesc cu plăcere o întâmplare a acelor vremuri legată de cărțile pe care le descopeream. Atunci, deși exista un lipici numit Pelikan, el nu se găsea întotdeauna. Și, atunci, ca să lipească două hârtii, oamenii făceau un fel de sos din apă și făină și așa lipeau. Și la un moment dat, la începutul unei cărți găsite, am văzut un fel de pătrățel aplicat și, cumva, deși îmi era teamă să nu-l rup, am reușit să desprind încet, încet foile și a fost pentru mine o adevărată încântare. Trăind într-o lume comunistă, nebună, în care dictatura era adusă la paroxism, am descoperit că sub hârtioara aceea scria că este tipărită în zilele Maiestății sale Ferdinand I, Regele României. Cărțile la care aveam acces în mănăstire m-au deschis cumva, dacă vreți, și m-au apropiat încet, încet de Dumnezeu. 

Am văzut acolo o imagine cu niște călugări incredibili și mi-am dat seama că erau niște oameni ieșiți din comun. Nu prin ei înșiși, că erau cu supraputeri, caracterul, forța, corectitudinea, cinstea, bunătatea lor. Vedeam virtuțile lor, eram lângă ei și nu puteam să nu le văd. Și mi-am dat seama că veneam din lumea asta în care începuseră discordia, ura, răutățile între oameni. Mi-am dat seama că nu o să pot fi niciodată la nivelul lor și am renunțat cu totul la ideea de a intra în mănăstire. Am fost ferm convins că o să mă căsătoresc. Chiar îmi propusesem să fac o căsătorie așa cum trebuie, să îmi respect soția, dar nu a fost așa, pentru că în ’90 s-a întâmplat ceva ce nu știu cum să explic. Dintr-odată, toate dorințele mele, la un moment dat mi-am dorit să îmi fac casă la țară, să mă apuc de o afacere, s-au spulberat pur și simplu. A fost ceva care m-a făcut să îmi dau seama că ar trebui să mă duc la mănăstire.

 Are legătură cu schimbările politice sau s-a întâmplat ceva în viața dumneavoastră?

Aveam 30 de ani. Și mi-am dat seama că găsisem în sfârșit calea. M-a ajutat foarte mult și o discuție pe care am avut-o ulterior cu părintele Visarion. Era un mare duhovnic. Și la el nu trebuia să spună nimeni păcatele, avea ceva absolut divin, îl lumina Dumnezeu, întreba el. Și, ulterior, mi-am dat seama că a fost prima oară când mi s-a întâmplat asta. Mi-a spus că nu trebuie să îi zic păcatele. Eu oricum știam ce păcate făceam, le notam să nu le uit. Aveam o mare încredere în taina spovedaniei. 

Mi-am dat seama că eu am fost un tip mai lenevuț, așa cum spunea părintele Arsenie Boca. Și mi-am dat seama că ajung în rai fără să fac foarte multe lucruri bune, doar dacă mă spovedesc cât mai aproape de adevăr. Și aveam grija asta de a mă spovedi, de a spune păcatele pe care le-am făcut. La dânsul a fost surprinzător că mi-a spus așa: „La mine nu trebuie să spui păcatele, eu te întreb și tu spui da”. Mi-au trebuit vreo șase, șapte luni să îmi dau seama că putea să zică „Spui da sau nu”. Mi-a spus însă foarte clar: „Tu spui foarte clar da!”

Și m-a întrebat niște lucruri, țin minte, dar nu îmi aduc aminte exact ce. Este foarte interesant că nu îmi mai aduc aminte lucrul respectiv, dar știu că i-am spus așa: „Știți, părinte, m-am spovedit de păcatul ăsta”, și răspunsul dumnealui a fost așa: „Adu-ți aminte că ai spus doar jumătate!” Și dânsul a fost cel care, cumva, m-a făcut să înțeleg lucrurile. Mi-a spus așa, fără să îi zic eu că vreau să mă duc la mănăstire și că mi se părea că sunt în regulă: „Nu-ți fie teamă, pentru că în mănăstire sunt și oameni mai slăbuți. Nu sunt toți ca cei pe care i-ai cunoscut”. Chiar mi-a explicat asta fără să-i fi spus teama mea de eșec. Și mi-a zis: „Vei face față”. Era un răspuns venit la una dintre marile mele întrebări nespuse.

Aș vrea să mă întorc la un lucru pe care l-ați spus și la o concluzie pe care am tras-o din ceea ce ați spus: faptul că binele se face în liniște. Și mă întorc puțin către profesia mea. Lucrez în comunicare și mă ocup de foarte multe campanii pentru firme, care, să zicem, de Paște, de Crăciun, la început de an școlar fac tot felul de acțiuni, care aduc bine oamenilor, dar nu se fac în liniște, pentru că mai ales acum, în epoca asta în care trăim, social media, ei fac asta pentru imagine. Într-adevăr, e bunătate la bază, dar beneficiul trebuie să existe pentru imaginea lor. Cum stau lucrurile? Eu sunt în situația în care, să zicem, fac o campanie de Crăciun, dar trebuie ca, după ce mergem în anumite locuri, să punem fotografii, să punem ceea ce s-a întâmplat și foarte mulți oameni îmi spun lucrul acesta. Binele se face în liniște.

Știți ce se întâmpla? Are Mântuitorul un cuvânt și mi se pare că s-ar putea repeta în zona asta. I-au cerut vamă. Și îi spune Sfântului Petru: „Uite, du-te, pescuiește un pește și vei găsi o monedă și moneda aceea va fi vama pentru mine și pentru tine”. Adică, putea să îi spună să ia o pietricică de jos, o făcea aur și i-o dădea. Dar a fost clar că ceea ce plătim trebuie să fie din munca noastră. Sfântul Apostol Petru s-a dus și a pescuit, deci a făcut un efort. Eu zic, de fapt, că nu sunt două lucruri diferite, în ceea ce spuneam cu Mântuitorul. 

Când e vorba despre instituții, trebuie o promovare. Trebuie o campanie, care să susțină și să povestească pentru toată lumea. Când e vorba despre mine ca individ, ca persoană, atunci trebuie să aplic acea smerenie, dacă vreți, sau acea bunătate, fără gălăgie. Aici cred că este răspunsul.

De fapt, și dumneavoastră ceea ce faceți nu e o gălăgie, ci este o ieșire cumva în public. Eu am mai avut discuții cu duhovnicul meu și îmi spunea. Noi mai făceam aici anumite lucruri, cât era cu putință, pe la cabinetul medical și așa mai departe. Și de multe ori știu că ne cereau raport la arhiepiscopie și trebuia să spunem acolo ce am făcut. De fiecare data, mă simțeam așa, un pic ciudat. Aveam în minte cuvântul Evangheliei, care spune că ce face dreapta să nu știe stânga. Și i-am spus duhovnicului: „Părinte, cum facem? Mântuitorul spune că ce face dreapta să nu știe stânga”. Și e altceva. Aici, la mănăstire, e o instituție, oamenii trebuie să știe ce facem. Acolo nu se va spune că Valentin a făcut, ci instituția pe care Valentin o reprezintă. Și, de atunci, am fost foarte liniștit și împăcat și de fiecare dată când am putut, la anumite intervale, și eu am făcut un raport în care am scris exact ceea ce realizasem.

Asta este lumea în care trăim. De mule ori, am rămas surprins că, discutând cu diferiți oameni, au venit și mi-au spus vreo doi, trei dintre ei: „Părinte, dar de ce nu faceți public lucrurile astea?” Și le-am spus că le facem. „Unde le faceți?” „Păi, uite, raportăm la arhiepiscopie.” „Păi și unde sunt?” „Le găsiți pe Basilica.” 

„Leagănul prins de stele” este un proiect care e deja pe buzele tuturor oamenilor de bine. Eu, personal, îl cunosc, dar povestiți-ne dumneavoastră cum a început și în ce stadiu suntem acum. 

Povestea e mult mai veche, o să spun ceva de curând. De-a lungul timpului, am văzut că mănăstirea noastră a fost ajutată mai mult sau mai puțin de oameni care practic nu aveau o afacere proprie, ci din venitul lor, din munca lor ajutau, și ceea ce am mai făcut noi am făcut tot așa, dezvoltând activitatea apicolă, agricolă și așa mai departe. 

Și m-am obișnuit, că de-a lungul timpului au mai venit oameni să îmi spună „Vă dăm noi 10 sau 20 de milioane de dolari”. Mă rog, poate nu au spus sumele astea, dar au spus că ne dau ei totul. Și nu ne-au dat nimic. Și atunci, am fost foarte împăcat. Și, la un moment dat, pentru că părintele Pavel a făcut medicina, achiziționasem un ecograf și vedeam noi că e nevoie de mai mult, ne doream să facem noi ceva. Am susținut dintotdeauna o opinie împărtășită la un moment dat de un bătrân dascăl, faptul că, pentru ca un popor să fie sănătos, e nevoie de implicarea a trei categorii de oameni. Și mi-a zis așa: preotul pe latura duhovnicească, medicul pe latura trupească și profesorul pe educație. 

Și atunci am zis să facem ceva pe partea de medicamentație. Hai să facem o policlinică. Începuserăm noi să ne agităm să facem o policlinică. Și am spus asta într-un interviu și o doamnă româncă, ce locuia prin Miami, căsătorită cu un milionar, a auzit de noi, citea ce se întâmplă în țară. Și m-am trezit într-o seară că mă sună un număr cu +1. Mi-am dat seama că este din Statele Unite. 

O doamnă mi-a spus drăguță la telefon că, dacă avem nevoie de bani, să îi spunem ei, că ne ajută dumneaei. Și am zis că e linia clasică a celor care zic că ne ajută și nu o fac. Și am zis: „Doamnă, trimiteți-ne pe mail, că vă răspunde părintele Pavel”, ca să scap. Numai că doamna a vorbit ulterior și cu părintele și era insistentă și ne-a întrebat de ce vrem să facem spital sau policlinică și nu vrem să facem o școală, ceva pentru copii. Și, ulterior, am vorbit și cu doamna și mi se pare că de aceea o și spun, că mi se pare foarte epică povestea, dumneaei era în Caraibe, Antigua, Marea Caraibe. Mi-a spus ea că acolo a fost turnat un film celebru cu pirați, prin Caraibe. Și era în Antigua și stătea pe malul mării și se gândea la ce putea face pentru copii. Și așa a venit propunerea din Antigua la Mănăstirea Turnu să facem ceva pentru copii. Dânsa ne-a și făcut o donație foarte mare atunci și am început, am gândit ținând cont de veniturile mănăstirii, de ce puteam noi să mai propunem. Autorizația era valabilă doi ani, cu posibilitatea prelungirii încă un an. Și am zis că în trei ani cred că reușim să le facem zidurile la roșu și acoperite. Acesta a fost gândul meu. Ulterior, în doi ani și câteva luni, sunt complet finalizate, complet mobilate, singurul lucru care ne mai reține acum este că nu am reușit să montăm centrală. 

După ce reușim, copiii se pot muta.

 Cât este de important gândul omului, având în vedere că spuneați că v-ați propus ceva, dar v-a ieșit mai devreme? Au gândurile omului o forță atât de mare?

Ce se întâmplă? Eu cred că aici oricine ar fi izbutit. Nu este meritul meu. Mi-am dat seama de-a lungul timpului că ctitorii pe care îi are mănăstirea sunt alături de noi, încât noi nu trebuie decât să ne îndeplinim obligațiile, împlinindu-ne vocația. Dacă vom fi niște preoți adevărați, sunt convins că Bunul Dumnezeu împreună cu ctitorii acestei mănăstiri, prin marii voievozi, ne vor ajuta. Eu cred că ne ajută foarte mult Vlad Țepeș și, mai ales, doamna Maria Brâncoveanu. 

Am avut eu o poveste odată, eram foarte necăjit, aveam o icoană cu Maica Domnului și de câte ori mi-era greu mergeam să mă rog la ea (și acum fac la fel). E o copie după o icoană din secolul al IX-lea, în care, în fața ei, un călugăr se ruga și îngerul Gavril l-a învățat să se roage. 

Și m-am dus la icoana Maicii Domnului și am auzit efectiv, știu că este mai greu de înțeles pentru lumea noastră, dar în lumea duhovnicească e mai ușor de înțeles, am auzit o voce, care mi-a spus foarte clar că nu mă va asculta Maica Domnului. Și, în clipa aceea, a venit o dezamăgire cruntă, m-am întors și am făcut un pas sau doi și, prin deschiderea dintre naos și pronaos, l-am văzut pe Sfântul Constantin Brâncoveanu, pictat pe peretele din spate. Și atunci am zis: „Uite, Sfinte Constantine, uite, am nevoie de ajutorul tău!” Și vocea a continuat: „E bărbat, nu te va înțelege!” Și-am mai făcut un pas și am văzut alături de el pe doamna Maria, și atunci mi-a venit să îi spun: „Doamna Maria, ai fost mamă, ai suferit atât de mult, dar nu vrei să mă ajuți”. Nu mai știu exact cum i-am spus, dar știu exact că e mamă și înțelege. Și în jumătate de oră era rezolvată situația. 

Și acum mi-e greu să mă duc la ea să îi cer. De multe ori mi se pare că lucrurile pe care le cer sunt prea mărunte, dar am văzut că și atunci când îi cer, ceva se întâmplă. Vine de undeva un ajutor. Și, psihic, pentru mine este foarte bine, mă încântă și, de multe ori, presiunea situației prin care trecem nu se manifestă atât de tare, că mă gândesc că trebuie să găsim o soluție, ne va ajuta cineva. Acum, am grijă, am ajuns la viclenie, încât o salut pe doamna Maria și îi spun: „Doamna Maria, am nevoie de ajutorul tău”. Dar eu spun așa zâmbind, așa, ca un fel de salut. 

În toate reportajele și în toate interviurile dumneavoastră, apare figura epică a bătrânului sfătuitor, a înțeleptului. Povestiți-ne puțin despre cine e vorba și cât este de important să ne găsim în viață un om de care să ne legăm, să îl catalogăm înțelept, să îl ascultăm, să ne ducem viața, să ne lăsăm cumva în sfaturile lui.

În vremurile pe care le trăim, cred că va fi din ce în ce mai greu să găsim bătrâni de asemenea manieră. Vedeți dumneavoastră, multe dintre frământările vieții mele s-au rezolvat întrebând, dar de fiecare dată am simțit același lucru: libertatea pe care mi-o dădea răspunsul bătrânului. 

Niciodată n-am simțit că în spatele lui se ascunde o mică dorință ca eu să fac ce spune el. Nu. Îmi spunea așa senin, cum vă spun eu, ca și cum mi-ar fi dat zece răspunsuri din care trebuia să aleg și mi-ar mai fi zis: „Mai este și un al unsprezecelea răspuns pe care poți să îl găsești singur”. Îmi dădea un răspuns, dar m-am simțit atât de liber în toate, de niciodată nu m-am simțit încorsetat și cred că asta a fost marea șansă pe care am avut-o eu, bătrânii aceștia.

Eu am avut mai mulți de-a lungul timpului. Primul pe care l-am avut a fost părintele de la Cernica și mă duceam la dumnealui când era lume foarte multă, avea un ucenic, pe părintele Pantelimon, și mă duceam la dânsul și îl întrebam, zâmbeam, îmi spunea așa: „Bine, acum du-te acasă”. Și treceam pe la părintele Larion și spuneam: „Am vorbit cu părintele Pantelimon să îmi dați binecuvântare”. Și în clipa aceea îmi dădea binecuvântare. Nu mă întreba „Ce ai vorbit? Dacă ți-a dat un sfat rău?”. În ultima vreme, când am intrat în mănăstire, atunci părintele Pantelimon niciodată nu își permitea să îmi dea un răspuns pentru ce mă plângeam eu acolo și mă asculta și zicea: „Dar bătrânul ce a zis?”; „Păi, am venit întâi la sfinția ta”; „Nu, ia du-te la el!” Și întotdeauna mă duceam la el. După aceea, am ajuns la părintele Iustin, pe care nu îl știam. Prima mea întâlnire cu părintele Iustin a fost cumplită, deci ne-a „bătut” de ne-a zăpăcit. Eu, cel puțin, am plecat de acolo ultimul om de pe fața Pământului, că ne-a luat brusc. Cum ne-a văzut, a început: „Călugării ăștia nu se mai satură, vor numai mașini noi, vor nu știu ce călătorii”. Am înghețat, deci mă simțeam ultimul om. „Nu înțeleg poporul român care suferă, e necăjit. Păi, cum poporul acesta care n-are ce mânca și tu îți iei mașină de nu știu care și faci nu știu ce.”

Deci acesta a fost primul lucru pe care mi l-a spus părintele Iustin. De aceea nici nu avem mașini noi, nu pot cumpăra o mașină nouă, numai vechituri, mâna a doua. Și acum chiar ar fi nevoie să luăm o mașină și le-am zis tuturor că vom lua o mașină după ce cumpărăm tot ce e necesar pentru copii. Nu cred totuși că o să cumpăr mașină. Ideea e că nu aș putea să mă urc într-o mașină nouă, fie ea și a mănăstirii. Am luat o mașină nouă într-adevăr, acum îmi dau seama, o autoutilitară, cu care cărăm greutăți. Aceea a fost singura mașină nouă pe care am cumpărat-o noi în mănăstire. 

Și de aici, mă duceam la părintele Iustin, la toate lucrurile grele mă duceam la dumnealui. De multe ori îmi dădea răspunsuri pe care nici nu le înțelegeam. Ajungeam acasă. De multe ori, situația de acasă făcea să uit ce mi-a spus, dar la câtva timp, o zi, două, trei, trebuia să rezolv situația respectivă și mă gândeam la ce mi-a spus părintele, cum m-a învățat. Și, de multe ori, îmi dădeam seama că ce spunea părintele nici nu înțelegeam. Trebuia să se finalizeze lucrul respectiv ca să îmi dau seama că, de fapt, ce a spus el nu era ceea ce am crezut eu, ci modul în care se așezaseră lucrurile. 

Cele de trebuință pregătite cu multă credință. Aveți o întreagă arie de producție aici, la mănăstire. Ce produse aveți și cum le vindeți? Oamenii le pot găsi și altundeva sau doar la mănăstire?

Am un prieten care face marketing și de-a lungul timpului îmi spunea „Haideți să vă ajut și eu!” și l-am refuzat. A venit vremea când nu l-am mai refuzat și a creat un site delamănăstire.ro, acolo sunt produsele noastre, se poate da comanda online, putem face distribuție, ajungem oriunde în țară. 

Avem și un magazin chiar în curtea mănăstirii. Dar, de obicei, multă lume vine și spune că este închis și nu le pot spune întotdeauna că starețul mănăstirii este un zgârcit și nu își permite să plătească pe cineva să stea 12 ore acolo, ci sâmbăta și duminica e deschis întotdeauna, la sărbători, dar în cursul săptămânii, doar când vine cineva. 

 Cum ar putea oamenii de rând sau companiile să sprijine proiectele mănăstirii? Ce vă lipsește în momentul acesta? 

Din păcate, ne lipsesc informațiile. Eu mai aveam o glumă și spuneam, am găsit nu mai știu la cine și dădea un citat din Napoleon, care spunea „Dați-mi bani și lumea va fi a mea!” și eu spuneam în glumă „Dați-mi zece milioane de euro și voi face o grămadă de lucruri aici!”. Ulterior, mi-am dat seama că nici de bani nu e nevoie. Acum, dacă Dumnezeu m-ar întreba ce aș avea nevoie, aș spune că aș vrea oameni. Pentru că, de multe ori, omul suplinește banul și cu oameni se pot face foarte multe lucruri. Și cred că oameni ar trebui. Celor care vor să ne ajute le-aș propune, în măsura în care se poate, să vină să jertfească două, trei ore când vom avea copii, să stea cu un copil: să îi spună povești, să îi citească o poveste, să îl legene.

Trăim într-o societate dificilă, în care pare că ne uităm valorile și rădăcinile. Aici, la Turnu, încercați să ne reînvățați cu blândețe despre acestea. Reușiți? Mai reușim noi, ca societate, să ne dezicem de ceea ce pare că e mult mai important: banii, poziția socială, aparențele sociale? Ce părere aveți despre asta și despre ce se întâmplă acum?

Mi-a plăcut că, într-o zi, cineva m-a întrebat că auzise el că o soră din mănăstire venise la un concurs de muzică. Îmi scapă numele respectivei, poate așa vrea ea. Laura, parcă îi spunea. Și cineva mi-a spus un lucru interesant. A învățat prin Anglia, a lucrat prin Norvegia și s-a întors în România, pentru că spunea că în România este un alt duh. Și eu cred că, față de înaintașii noștri, suntem mult mai rău poziționați și ca oameni, și ca bunătate. Dar, față de ce se întâmplă în jurul nostru, totuși mai există în sufletul românului iubire și milostenie. Eu zic că iubire, că le cuprinde pe toate. Milostenie, iertare și se ajunge la iubire. Și eu cred că există asta și zic că poporul român nu e pierdut. Și cred că încet, încet, dacă Dumnezeu ne va ajuta să mai apară pe ici, pe colo câte un lider, cum se caută astăzi, să fie un lider adevărat, atunci ne va fi ușor. Noi suntem totuși un popor cu un fundament bun, sănătos și, dacă avem un om care să se jertfească, ne ducem după el, îl urmăm. 

Chiar mi-ați răspuns cumva la o întrebare pe care o aveam, și anume dacă există bunătate în fiecare dintre noi?

Da, mărturisesc și eu că m-a surprins asta la oameni de la care nu mă așteptam. Nu îmi vine acum în minte un exemplu concret, dar am rămas surprins de oameni care păreau răi prin definiție și care au putut să facă bine. Și sunt convins de asta. 

Mi-a zis la un moment dat părintele Iustin că e o nădejde mare pentru poporul acesta și că el crede că încet, încet lumea se va trezi. De altfel, noi mai citim din perioada interbelică, o perioadă foarte frumoasă pentru România, intelectuali deosebiți, oameni deosebiți, foarte multe lucruri în aparență rele: guverne corupte, conducători corupți, nu mai trebuie să îl punem pe Carol al II-lea, că oricine care a citit istorie știe ce a putut face. Și atunci, dincolo de a-l acuza, ideea e așa, ca o prezentare a unei situații. Deci, pe de o parte, era societatea, care în ansamblu era destul de coruptă, dar, pe de altă parte, era tineretul, care salva cumva totul.â

Apropo de tineri. Tinerii par să nu mai aibă direcție. Ne-am mutat viețile în online și luptăm zi de zi să le demonstrăm lucruri celorlalți oameni. Din punctul acesta de vedere, v-ați hotărât să fiți aproape de oameni în online, acolo unde pare că s-a mutat lumea. Spuneți-mi cum ați luat această decizie, pentru că m-am uitat pe pagina mănăstirii și am văzut că se postează des: slujbe, rugăciuni, rețete. Cum ați hotărât să fiți acolo și ce efect ați observat ca urmare a deciziei?

Păi, ne-am gândit la un moment dat, a fost o idee mai veche. Un grup de prieteni, în care toți sunt preoți. Noi ne-am propus atunci să facem ceva pentru oameni. Și ne-am dat seama cumva că ar trebui să luăm dintr-ale lumii actuale lucruri pe care să le putem folosi. Situația a fost că nu am reușit mare lucru atunci. Toți am rămas așa prieteni apropiați, toți reușim să facem ceva și atunci, a venit momentul acesta cu pandemia. 

Și ne-am dat seama că oamenii își pierd foarte mult timp pe internet și am zis să îi ajutăm ca măcar, dacă vor să stea pe internet, să le propunem și altceva. Și, de aici, am avut surprize nenumărate. Cineva care ne-a căutat din Australia, român. Aveam un prieten care, datorită meseriei pe care o are, a lucrat într-o multinațională, franciză, dar nu în România, ci în afară, și firea lui, un om deosebit, un om de o bunătate și o calmitate ieșită din comun, și-a făcut prieteni brazilieni, englezi, foarte mulți. Și comunică prin Facebook, țin legătura mai departe. Și el punea întotdeauna slujbele noastre și am rămas surprinși la un moment dat să constatăm, aveam pe cineva de specialitate care se uita, că aveam oameni care ne urmăreau din Brazilia. Și ne-am gândit „Doamne, ce o fi cu brazilienii ăștia?” Și nu se uitau puțin. Acolo arată, se uitau două, trei, cinci minute și puteam să facem o statistică. 

Și, la un moment dat, ca să vorbim cu Vali, ne spune „Păi a venit un prieten să mă întrebe la slujbă” și i-am zis „Dar de ce ești curios?” Și mi-a spus: „M-a sunat un prieten din Brazilia, care este catolic, și m-a întrebat ce se întâmplă la noi”. I-a zis: „La noi la catolici este așa, la voi de ce nu e?” Și venise să îi explicăm ca să îi spună. Și așa am aflat, de fapt, că o parte dintre prietenii lui se uitau.

Și am avut o surpriză cu o doamnă din Italia, care ne urmărea, și dânsa ne-a contactat spunându-ne: „E un preot italian aici la care mă duc și i-am spus de voi și a intrat și el și a văzut că la miezul nopții sunteți în biserică și faceți rugăciune”. Și voia să știe cum facem, când facem, de ce facem, ce rugăciuni facem. M-am minunat. Și a zis: „E încântat!” I-a spus preotul italian, catolicul, că parcă are așa o atmosferă veche și de aceea îl fascinează. Și întreba: „Chiar se trezesc în miezul nopții?” Uite, chiar ne trezim. 

Deci, până la urmă, noile tehnologii trebuie folosite atât timp cât aduc beneficii.

Vorba cuiva, cuțitul este bun și în bucătărie, dar este și periculos. Asta ar însemna să nu îl mai folosim la bucătărie, că unii l-au folosit în scopuri rele.

De ce nu mai au tinerii direcție? 

Păi, în primul rând, eu cred că profesorul este o problemă la noi. M-am uitat acolo unde sunt profesori dedicați și le place ceea ce fac, copiii sunt altfel. Acum, eu cred că educația care se dă în școli este proastă. Se pune accentul pe altceva. Cred că învățământul e orientat greșit. Nu e părerea mea. Am prieteni mulți, care nu citesc cărți religioase, cât citesc cărți care nu au treabă cu biserica. Acum citesc un american, John Taylor Gatto, are traduse în România două cărți: Anul de ucidere în masă este una din ele. Dumnealui este profesor. A câștigat de cinci ori premiul „Cel mai bun profesor din Statele Unite ale Americii”. Cartea spune că ar trebui schimbat din temelii învățământul, pentru că nu produce oameni pentru societate.

Ce părere aveți despre opțiunea pe care o au părinții pentru ora de religie?

Dacă e făcută de cine trebuie, atunci merită, dacă nu, e un deserviciu. Mi s-a întâmplat de multe ori să discut cu copii care aveau o imagine nefastă despre profesorul de religie. Ar trebui oameni cu dedicație, din păcate, nu prea îi mai găsim.

Credeți că sufletul se vindecă vreodată? Poate, oare, în societatea în care trăim să țină psihologul locul duhovnicului? Ce părere aveți despre psihologi?

Nu o să spun ce părere am eu, dar o să spun un lucru care mi-a plăcut foarte mult. Părintele Rafael Noica mi-a spus odată că, pentru omul care nu poate ajunge la preoți și care nu poate vorbi cu preotul sau care nu îl găsește pe Dumnezeu, Dumnezeu în iubirea lui de oameni a pus un psiholog acolo. Dar eu i-aș recomanda psihologului să aibă mare grijă, pentru că Bunul Dumnezeu a spus un cuvânt greu și nu au scuză. 

Mântuitorul a spus așa: „Doctore, vindecă-te pe tine însuți!” Să aibă mare grijă, pentru că întâmplarea face să cunosc niște cazuri în care psihologul are o mare greutate în spate. Eu nu îl acuz, îi spun să aibă atenție, pentru că și eu sunt convins, ca preot, că nu am dat sfatul care trebuia. 

M-a sunat un preot din București și m-a întrebat ceva. Și am răspuns instantaneu. Și atunci el a replicat: „Stai, părinte, un pic! Nici nu te-ai gândit, nici nu mi-ai dat măcar impresia că ai ascultat ce ți-am spus și te-ai repezit așa să îmi dai un răspuns”. Și i-am spus așa: „Răspunsul pe care ți l-am dat mi l-a dat părintele Iustin mie când i-am pus întrebarea asta. Ce vrei? Răspunsul părintelui Iustin sau pe-al lui Valentin?” Și a spus că nu îl vrea pe-al lui Valentin. 

De multe ori, noi răspundem, vedeți, cu cuvintele Bătrânului sau din învățătura Bătrânului. Aceeași întrebare, într-o carte a unui părinte din Grecia, același răspuns. Și la o altă întrebare, a dat același răspuns un alt părinte din Anglia. Și am zis că, deși sufletul uman e atât de complet și de diferit, iată că sunt situații când sunt oameni diferiți, în locații diferite, dar se aplică același răspuns.

Aveți vreun regret până acum?

Am multe. De fapt, nu am multe. Am unul singur și cel mai mare. Pierd foarte mult timp. Nu știu să îmi folosesc timpul. Dacă aș ști să îl câștig…